Rostogolim vorbe de la unul la altul
Până se rotunjesc ca niște pietre albe și reci,
Le facem să vibreze apoi înșirate pe o strună,
Rămânând muți de uimire în fața armoniei degajate,
Consonantă cu trepidația profundă a realității.

O frunză plonjează nebună în paharul cu bere,
Dezaprobând, parcă, simfonia cuvintelor,
Care spărseseră dimineața de vară galben-albăstrui-verzuie,
În cioburi lungi și răcoroase.

Tihna tăcerii se învăluie încet în aroma lent curgătoare a cuvintelor,
După care suprafața plată a liniștii începe ușor, ușor,
Să se încrețească sub adierea grea a interogațiilor lăuntrice,
Solzoase și alunecoase care se zbat să iasă la suprafață,
Asemenea unor uriași pești curcubeu.

Până când cugetări apăsate se vor deșerta pe masă
Zidind forme colțuros tăioase,
Mici și nebunatice bârfe
Chicotesc în arabescuri ample.

Poate că sătulă de rătăcirile noastre,
Dimineața ne va alunga, înspre amiază,
Când supărați pe soarele tâmp, ce-ți strecoară plumb
În suflet și-n oase, îndemnându-te spre locuri mai răcoroase,
Ne vom furișa nedumeriți spre casele noastre înalte,
Strângând în pumn, cu grijă,
Cenușa unei discuții de-o dimineață.