Privesc pe întuneric cum flacăra se stinge,

Adio, tristă viaţă, să ne murim cu bine,

Dar văduva cea neagră se pare că nu vine,

La poartă-mi bate iarna cu patimă şi ninge.

Privesc în depărtare, se troienesc speranţe,

Adio, nemurire, e ocupat mormântul,

Voi rătăci prin viaţă, să-mi regăsesc cuvântul

Şi să-mi clădesc poemul întâii cutezanţe.

Privesc în mine însumi cum sufletul se zbate,

Adio, izbăvire, sunt blestemat de soartă

Şi soră mi-este iarna înfăţişată-n poartă,

În casă intră frigul şi-l recunosc drept frate.