Când simți că depărtarea îți clatină menirea
Și-ai gânduri negre-n cuget și te-ai pierdut cu firea,
Privește marea-n larg cu valurile ei
Și nu uita că oamenii, sunt uneori mișei.
Răspuns real n-ai să găsești ciudatelor chemări,
Acceptă soarta așa cum e, nu-ți pune întrebări,
N-ai să rezolvi oricât ai vrea eternele sibile
Ce-au chinuit de mii de ani pe om, în nopți și zile.
Tu sufletu-ți înalță precum un zmeu pe cer
Vibrând în mână coarda, strunindu-l efemer,
Iar când însingurarea din suflet te-mpresoară,
Cumplite uragane statui ți le doboară
Să-ți amintești povața de ieri și azi și mâine,
Purtând-o toată viața cu legământ de câine:
Privește marea-n larg, cu valurile ei
Și nu uita că oamenii, sunt prea ades mișei.