Poti sa te asezi cu pieptul intre picioarele mamei mele
si tot nu ai sa ma poti opri de la nastere.
Calcaiul iti va strapunge gatul,
mainile desirate se vor infasura in jurul corpului tau
de balerin,
iar gura te va tintui locului,
sa nu te pierd din vedere,
cand ciocanele piticilor mei de foc
vor fi lansate din baloane,
intru distrugerea ta.

Cerurile isi lipesc sorii dupa scripturile unei pietre vechi,
ziua vegheaza limba care pomeneste dezastrul,
miscarile ei tiptile,
tremurate,
imping drumurile sa se uneasca,
arunca raspantiile in nefiinta,
distrugand intrebari la fel de numeroase precum
sfincsii ramasi
fara de lucru.

Poti sa te asezi cu pieptul intre picioarele mamei mele,
sau poti sa-ti alegi o alta femeie,
dintre cele trei care asteapta momentul, insarcinate si fericite,
poti sa-ti imbraci armura, sa proptesti scutul de masa
si sa agiti sabia salbatic,
caci
ramasite de hartii aspre, porumbei calariti de piticii mei de foc,
vor rupe inclestarea,
si te vor atarna,
de stalpii celui mai inalt pod care duce in cetate,
proliferand blesteme,
intru distrugerea ta.

Am invatat sa ma reintorc,
precum albeata pe zapada, precum fumul pe jaratec, precum galbenul pe
soare,
si poti sa te infatisezi cu toate armatele tale,
printe,
caci noi trei stim sa desiram intunericul,
caci noi trei cunoastem puterea ce vine,
caci noi trei tot ne vom naste,
regi,
si ingropand resturile acestor batalii,
vom inflori din nou sub lumina unei stele,
cu ritmuri ce vor bucura inima si limba,
culori pentru fiecare iarna,
si care,
reintrupate intr-o dupa-amiaza rece,
ne vor trimite pe drumul aratat de ele,
cu pocale de aur, pe spinarile camilelor,
sa vestim
ritmuri ce vor bucura inima si limba,
culori pentru fiecare iarna,
daruri pentru fiecare somn.