Nu mă cunoști?
Sunt Lorelei,fata cu părul în vânt și sufletu-n cer.
M-am ridicat din mocirlă și zâmbete,
m-am născut din mâini sfinte și lacrimi....
Acum,iubesc
și-am învățat de la tine
să simt mișcarea încetinită
a pleoapelor....

Știi,odată eram fata cu nume de fericire;
n-am știut că tăcerea ta a furat
ce i se cuvenea,poate....
De-atunci,m-am rătăcit
de mine
și-am îmbătrânit
de mână cu suferința și speranța
și-am tăcut....

Rândurile grăbite,pierdute printre cicatrici învățate
pe de rost
m-au prins iar în dansul singuratic
al fecioarei lună;
și, deși nu-ți mai știu nici înălțarea, nici căderea,
mă plimb singură
prin ploaie de dragul tău....
Poate că frunzele rotunde și tăcerile în colțuri
nu-ți vor aduce noroaiele calde
cărora le-am dus dorul....
Și poate nu vei ști și vei întreba
pietrele,palmele,umbrele de ce mă plimb singură
prin ploaie de dragul tău.