ma intreb de ce nu poate fi infinit
si numarul de oameni,
de suvite de aer
incarcat cu secrete
de dinauntrul plamanilor umani
ca sa pot sa visez
cum ar fi ca-n fiecare zi
la infinit
sa fiu un alt om
pe care sa nu-l mai fi vazut;
n-ar mai trebui atunci
sa-mi car in spinare
oglinda si sacul cu „eu”
si fricile, si ura;
asta macar pentru-o bucata
mica
dar infinita
de infinit…