te invidiez fiindcă
pentru tine doi plus doi nu vor face cinci
niciodată
nici măcar în ipostaza convențională
a coliviei cu șoareci și winston

la tine albul este întotdeauna alb
indiscutabil
neprihănit, pur, distribuit uniform cu trafaletele
opunând firesc negrul acaparator al razelor solare
cerului albastru
mării albastre
iar ochii iubitei preferate se vor asorta armonios cu mediul înconjurător
estompând discret porțelanurile ming din sufragerie.

te invidiez,
fiindcă viața ta este un raft, un cufăr, o operație de incluziune
fiecare obiect șters de praf și pus la locul lui
își are locul lui și numai al lui
ca și careul de popi din pachetul de cărți
câte unul la paște, crăciun, botez și cununie

cum să nu te invidiez,
când timpul meu este o plăcintă cu mare brânză,
iar eu? mirabilă și standardizată stafidă.
când viața mea este un zigurat de vase murdare
de la ospățuri olimpiene,
de o instabilitate leită celei atmosferice
sau când în pachetul de sub brad găsesc doar nervi
și mereu aceeași felicitare de la godot
de îmi stă sufletul la gură
până scuip într-o explozie
tuberculoasă
fărâme de îngeri cu bojoci
și țucahare.