Un fel de vânt
dintr-un fel de ceruri,
mă bate mereu în pânza spinării,
aspru.
Iar eu,
ca un fel de corabie,
cu un inorog din marmure albastre-n carenă,
un fel de albastru care ți se unduie pe piele,
îți salt din val în val și-ți strig
cu mâinile la gură:

Nu te du!
Mai este timp de murit împreună,
de povestit
și făcut câte stele și-n lună
și câte-n gândul albastru.

Și-ți spun
la urechea de spumă,
ca unui val îmblânzit
după furtună:

Mai avem câteva clipe ca să creștem
și să ne crească tâmple azurii,
ridul înțeleptului
și neoboseala albastră în coșul pieptului.
Mai este timp ca tu
să te rotunjești și să țipi
a copil
și eu a trei,
a patru,
a cât o vrea timpul albastru.

Și-ți șoptesc pe trupul sfârșit de plutire:

Nu te du!
Mai este timp de a ne cufunda
în ființa indigoului,
un val stins pe maluri albastre,
la pieptul albastru al somnului.

Pan
06.02.2003