Încercănată,
lumina tresare la strigătul cocoșilor
debusolați de ceață.
Nesomnul perfid
boală a trupului meu încă tânăr,
tace,
ascuns în monograma cearșafului.
Perdele îngreunate de minciuni,
cad în falduri paralele
pe covorul verde,
cu franjurii încâlciți.
Cu brațele întinse pe pardoseală
umbra desfrânată a candelabrului
e ronțăită de cari,
ritmic,
ca ticăitul secundelor în tâmple.
La picioarele patului,
într-o sfârșeală cenușie,
se înghesuie regretele noastre,
mai încolo,
reproșuri vechi și noi
își dispută dreptul la cuvânt.

În rest, doar mărunțișuri neînsemnate:
corpul meu,
zbătându-se să scape din lanțuri,
tu, privindu-mă rece din cercul tău strâmt,
noi, cetățeni stingheri ai străinei dimineți.
Ultima.





24 februarie 2003