Am memoria dezrădăcinărilor esențiale
pământurile mamei în călcâiele verii mă dor
prin haosul devenirii circumstanțiale
visez de la primul înot până la ultimul zbor.

Cuvintele iubirii, umbre la urma urmei,
eu nu le-am zidit în tăcere dintr-o dată
când ți-ai luat mâinile de la ochii mei
să întrevăd adevărul cu mânie, tată.

M-ai promis miracolelor de dincolo, mumă
și unde m-or ridica-n brațe iară, părinții,
de la creștetul apei până la geoizii de humă
m-or legăna-n ciutură de fântână, ei, sfinții.

Copile, îți las moștenire iubirea și pana
să mântuiești mai departe lacrima și rana.

19 ianuarie 2003

Din volumul "Geometrii singulare",
sept. 2003, editura Pro Transilvania, București