caci umbra corbilor o am lasat sa creasca
si flori de diamant mi-am prins in plete,

caci coarnele copacilor le am uitate
la mine in retina, sa respire
din negrul-violet si din lumina
cat moarte izvorand din nemurire...

eu m-am departat de fratii mei,
de ingerii prinsi cu clei
de peretele groazei;

caci mi-am manjit falangele
cu sangele lor
si-l am ascuns intr-o rima
si nu il caut in inima caci a-nflorit -

de ce am facut uitate
pacatele de moarte?

de voi sunt desprins
si copacii nu-mi mai raspund la telefoane
si telefoanele nu se mai apleaca spre ceafa mea
si ceafa mea nu mai iubeste piciorul plans
cat ma cheama spre mine ;
eu nu mai sunt eu:
sunt un fel de cuvant
inchis intr-un castel de rime
prin care, invizibil, vad,
vad coloane vertebrale spre infinit
si inimi de granit
cautate, cautandu-ma...

tu nu ai ochelari pentru jugulara mea virgina
si vena cava superioara ma are negresit
in scumpul caiet al mortilor nemuriti.

toti visam...
poet nu am fost niciodata
si astfel eu compar apa plata
cu neintelegerea ta,
cititorule
cititorul verbelor scobite in neon!