Mă priveau înspăimântați cireșii
cu ochii lor roșii mijiți cu miile
pe fiecare ram, sub fiecare frunză,
până sus la tine la geam, până jos,
la mine sub umbră!

Și-mi tremurau în pumn și-mi poticneau
piciorul prin hățiș, de parcă aș fi fost un
hoț, venit pe furiș să-i dijmuiască de
rod, când eu eram doar nărod, cerșetor
și nu fur, nu mă pricepeam destul să vânez
alt vânat mai de preț, mai de soi, cu buze
mai moi, cu ochii mai vii, dar mai reci,
decât cireșele mii care spânzură vesele-n
crengi!

Iar de jos un câine lătrând a
absurd, l-a răscolit din pat pe
moșneagul nesurd și nemort și hain
și la țipătul lui pe-un vecin și
apoi alt’ peste drum, și cu furci,
și cu pari, și cu luna ce s-a dezvelit
din nori, nebuna, l-au prins furișat
printre foi, livid și tăcut ca un mort,
un strigoi sau un crai, dar tot hoț
ticălos printre fructe de mai.

De la geam nemilos, de cu zori,
plini de silă, doi reci ochi,
în grădină, peste trupul răpus,
pășesc în surdină!