Am stat pe mal ca un bolovan pașnic privind. Vântul mi se juca în păr. Un zeu scutura în capul meu fărămiturile de pe fața de masă. Flori de tei.
Soarele mă pupa în ceafă a moarte. Păsările cântau. Fiecare pe limba ei.
Am stat. Ca un bolovan. Sufletele noastre, două firișoare de apă limpede. Susurau pe lângă mine. Se târau peste pietricele, ascunse în iarbă. Doi
șerpi bătrâni întinși la soare. Două izvoare s-au unit la est de mine. Un pârâiaș vorbăreț. Vesel. Cânta zglobiu despre iubire. Pârâiașul cel gureș a
întânit un râu. Care l-a înhățat. Vâjâia lumii iubirea. Râul un fluviu. Vuia. Râul o mare. Mugea. Marea nu era decât un ochi din oceanul dragostei.
Tulbure. Atâta flegmă, vomă...
Stau. Unde sunt firișoarele cele limpezi?