Si in diminata aceea, ca in oricare alta de vara, s-a trezit rugandu-se sa creasca, sa se inventeze pastilele de crestere rapida sau orice altceva care ar fi putut-o transforma si pe ea din copila in femeie. In fiecare dimineata se uita cu ura la cele doua pete maronii de pe piept, ce nu voiau sa se transforme, sa creasca. Doar asteptarea isi facea loc in carne, ca o secera, retezandu-I firele de iarba, facand-o sa urle. Si atunci trecea podetul si intra in conac pe la portita din spate pe care o inchidea atent cu carligul, cateodata ca un fluture galben, de vara, altadata ca o ciuta, zi sau noapte, invatase drumul, iar drumul o stia pe ea.
La conac se auzea pianistul, un mare singuratic al muntilor, care umplea valea cu mainile lui prelungi, de marmura topita. Pasii ei prindeau a se grabi la auzul a ceea ce era de acum atat de drag si cunoscut . Ferestrele ca doi ochi uriasi, invelite in perdele usoare, dantelate, fluturau a bun venit ori d e cate ori se lupta cu usa masiva de stejar. Mai intai aparea capsorul auriu, apoi trupul fragil, de papadie, care isi cauta cu privirea precisa ca un bisturiu cutia cea neagra, acea libelula masiva, greoaie, intoarsa parca din zbor, si pe care numai el o putea face sa cante. Dupa ce se facea nevazuta in camera inalta, dominata mai intai de o biblioteca infricosatoare, ce avea curand sa fie mutata in birou din motive de lumina, facea un tur printre cele cateva sofale risipite prin camera in forma de petale, fotolii pufoase si un covor nesfarsit de la un capat la altul al incaperii, ca sa isi gaseasca un loc potrivit, langa Chiara, pe covor,sau langa geam. Nu indraznea sa se apropie mai tare de Pianist si asta a durat cativa ani buni, dupa care Pianistul a hotarat ca trebuie sa vina aproape de el. Si atunci a luat-o de maini si a urcat-o pe pian:
- Asa e mai bine. De aici vei auzi altfel.
Si da, acolo devenea una cu monstrul acela de scos sunete, una cu sunetele, cu degetele lui prelungi, in continuarea clapelor, cu pianistul insusi, cu lumea. Pentru ca da, acolo incepea o lume, de la clape pana la cer, trecand prin iarba si prin maruntaiele pamantului si ale simtirii.
In ziua aceea aducea un cosulet cu mure pe care le culesese singura toata dimineata, fredonand ceva, ciripind. Pianistul a vazut-o de departe, o papadie gratioasa,facandu-si drum printre firele inalte de iarba, secunde marunte de timp, care improspateaza aerul camerei, bineinteles asta dupa ce facea perdeaua sa fluture a bun venit si deschidea aerul ponosit al incaperii, transformandu-l intr-un crang, sau intr-un cer pastel. Trece podetul cu micul trofeu in brate, controlandu-si echilibrul, cu mana dreapta sprijinita de volanele rochiei de vara, ferindu-si sandalele de apa, parcurgand aleea in cateva clipite, facand perdeaua sa falfaie din cauza curentului, usa lasand papadia sa se rasfire, zambetul larg desfacandu-se inspre el, zambet de pepene verde…Stie ca ea nu vrea sa intrerupa cantecul, nu il intrerupe, dar mainile lui capata un alt sens sub ochiul atent al micului spectator, iar ochii lui zambesc straniu, se destind parca sub cateva raze de soare.
- Chopin?
- Chopin.
Ea nu mai intreba demult cine era Chopin si daca l-ar putea intalni intr-o zi, il cunostea acum cu ochii inchisi, mai bine decat se cunostea insusi Chopin.. Pianistul continua sa atinga clapele, cu mana dreapta, iar cu stanga o ajuta sa se urce pe pian, cu cosul de mure in brate, asteptand acolo cuminte sfarsitul lumii, inceputul muzicii.
Ea astepta de fapt sa creasca mare. Stia ca atunci se va schimba ceva. Avea aceasta intutie clara cand isi desprindea ochii, si asta se intampla foarte rar, de pe mainile neodihnite, magice, care scoteau scantei, care o faceau fluida, inspre chipul conturat fragil si mai mult pe dinauntru, spre ochii care la vederea ei isi schimbau nuanta dintr-un cenusiu in bleumarin.
De acolo, de pe pian, era deasupra vietatilor padurii, cele cu care povestea in drum spre casa, deasupra cerului care incepea sa coboare inspre glezne.
Timpul insa trecea si I se lungeau picioarele, astfel ca se balanganeau suparator, caraghios, de la inaltimea pianului, nu mai stia unde sa si le tina, nu ii mai placeau rochiile acelea cu volane, gargaritele si bulinele, carourile acelea englezesti de fata de pension, nu mai suporta nimic, ii era rusine cu bratele prea goale, nefiresc de albe, cu trupul care se inmuia neasteptat, ca si cum I-ar fi venit sa toarca intr-o zi pe cutia cea magica, precum o pisica, pastilele isi faceau efectul, simtea asta, I-a spus si Agneta, in felul ei, ce-I drept, acoperindu-si gura cu mainile, a surprindere si a dezastru:
- Te-ai facut frumoasa copila, ai grija!
Acel “ai grija” I-a trecut pe langa urechi ca un fluture jucaus si grabit, in sinea ei era multumita, stia ca acel “ te-ai facut frumoasa” insemna ca a crescut mare, pastilele miraculoase existau, si-au facut efectul ca si anii petrecuti la conac, asculatand Chopin, a crescut, acum nu mai putea trai in afara lui, fara el, fara conacul cu ferestre largi, fara pianist, il avea deja in carne, el era durerea, degetele lui, muzica lui, pasarile acelea ciudate care isi luau zborul de acolo, din ce in ce mai prelungi, altele curbe, arcade, ogive, curcubeie…
Pianistul se desprindea cu greu de cutia lui magica, isi purta muzica inauntru, oriunde mergea, avea o aplecare inspre clape cand mergea, o neliniste a mainilor, o ratacire nebolnava, o febrilitate molipsitoare.
L-a convins odata sa mearga cu ea afara, in ploaie.
Era aproape intuneric cand perdeaua a falfait si usa s-a deschis-inchis discret, imprastiind fulgii de papadie in camera semiobscura. De acolo a venit direct la el, acoperindu-I ochii cu mainile:
- Vezi ceva?
- Da.
- Ce vezi ?
- Vad un ochi.
- Al cui ochi?
- Vad ochiul unei pasari.
- Ce culoare are pasarea?
- Are culoarea luminii.
- Iti vorbeste?
- Nu.
- Atunci?
- Ma priveste.
- Ce-ti spune ochiul pasarii?
- Ca vrei ceva.
- Eu? Pe mine ma vezi ?
- Da. Te vad si pe tine.
- Ce culoare am eu?
- Culoarea luminii…
- Ca si pasarea aceea?
- Da. Pasarea aceea esti tu.
- Stiu sa zbor?
- Stii sa zbori.
- Am invatat undeva?
- Nu, dar iti aduci aminte.
- Acum vezi ce fac?
- Acum simt ce faci.
- Ce fac?
- Vrei sa imi arati ceva.
- Vrei sa iti arat ceva?
- Arata-mi…
- Promiti ca tii ochii inchisi?
- Promit.
- Si imi dai voie sa te conduc?
- Si.
- Acum te iau de mana. Simti?
- Simt.
- Unde simti?
- Inlauntrul clepsidrei , pe clape.
- ….si te conduc afara…
- Nu conteaza unde ma conduci.
- …Mirosi ceva?
- Da, miros ud, e ceva ud.
- …si iti voi aduce frunze si un copac intreg sa imbratisezi….
- Copacul nu vibreaza ca tine, mai bine te imbratisez pe tine.
- Vreau sa simti ploaia, nu pe mine. Si apoi vreau sa compui cantecul ploii si sa mi-l canti…
- Ploaia esti tu.
- Cum adica?
- Tu mirosi a ploaie.
- Acum deschide gura, asa…Simti ploaia? Descalta-te acum, asa, simti iarba? Nu trebuie sa deschizi ochii, eu voi pleca, dar nu stiu cum. Nu am stiut niciodata cum se pleaca. Dar stiu ca am crescut mare si ca nu pot sa raman. Dar te voi asculta mereu, de mai departe, din iarba, din copaci, de afara. O sa imi dai drumul?
- Da. Ai plecat?
- Nu stiu sa plec, invata-ma tu.. Eu abia am crescut mare.
- Poti sa ramai, nu trebuie sa pleci, o sa iti cant cantecul ploii daca vrei.
- Unde? Aici?
- Da, aici, la ureche. Si apoi il vom dansa amandoi.
- Aici?
- Aici, oriunde, pe luna…
- Mai ploua?
- Nu mai ploua.
- Si atunci de ce e ploaie pe obrajii tai?
- Nu e ploaie, plange luna.
- De ce plange luna?
- Pentru ca nu ii mai canti o sonata…
- Mai esti?
- Nu.
- Unde ai plecat?
- Sa ma desprind de tine.
- De ce ?
- Ca sa fiu si altceva decat tu.
- Eu? Tu esti eu ?
- Da.
- Dar eu nu stiu sa cant la pian.
- Stii, doar ca nu ai incercat niciodata.
- Stiu?
- Da, hai sa iti arat.

Si au cantat Sonata lunii la doua maini, la doua suflete, la doua prelungiri de clape, s-au unit pe spatele unei singure pasari de culoarea luminii, in doua perechi de aripi, ducand-sI
zborul in afara, printre perdelele dantelate, intr-o dimineata in care Chopin si-a urlat primul cantec de lebada muta. Unii au spus ca s-a auzit urletul mortii.