Era mereu toamnă într-o viață,
în cealaltă înmugureau hidos moarte iluzii,
viermii părăseau în lehamite duzii,
noi faceam exerciții de dicție
cu timpanele smulse de clopot;
într-o duminică fără restricție
ne iubeam în ciudă, cu zgomot.

din când în când se împlinea anotimpul de foc
în care ardeau amintiri fermentate,
tu puneai noaptea la loc
crâmpeie din visele noastre uzate

era de nerecunoscut cerul pâclos
cu doua existențe într-una,
cu suflete răstignite venite pe jos...
mirosea a tămâie și luna,
se întorceau cu basmale negre din lan
umbrele bunicilor obosite de moarte,
tu mă tot întrebai de dincolo de ocean
cât de aproape pot să-ți mai fiu
sau cât de departe.

Era primavară într-o viață,
în cealaltă îmi spuneai c-o să plouă,
clopotele din turlă înfloreau indecent
se terminaseră toate duminicile.
luni, când deveneai transparent
mai aveam doar o clipă
și-o făceam pe din două.