Era o zi de vară toridă,
Pescăruși violeți se roteau în jurul închisorii mele,
Eu de jos ,îi vedeam,
Dar nu îndrăzneam să le vorbesc. Florile se rupeau în adierea vântului,
Care prin adierea sa rece îmi rănea sufletul.
Răni adânci ce sângerau necontenit,
Sufletul îmi era asemenea unei mari pline cu clor,
Zăbântându-se ca într-o cușcă,
Iar atunci când încerca să evadeze
Se împiedica de țevile acide ale cuștii.
Și nu putea să facă nimic decât sa stea acolo pe loc.
Singurătate combinată cu momotonia mișcării,
Parcă nimic nu mai e speranță...
Parcă sufletul meu a murit de mult timp...
În spatele acelei cuști de metal,
Cerul era atât de albastru, încât te rănea prin lumina sa,
Am vrut și lui să îi vorbesc, dar nu puteam să îi vorbesc,
Pentru ca eram orb!
Stăteam acolo în cușcă
Și frigul și lumina mă răneau.
Mai e oare salvare pentru sufletul meu?
Mai e oare speranță,
De a salva un suflet?!