eram doua firmituri de infinit
ne rontaiau melcii
le cresteau ganduri
ne sfasia pamantul
ii incolteau ferestrele
cu lumina

eram o zbatere inutila de flacari
ni se ofereau lascive paduri intregi
le palmuiam
apele ne ocoleau tremurand
cu durere nasteam schelete de vise
ne zgariau
sangeram apropiere

sarutari lungi-prelungi atarnau
spanzuram cu ele
timpul
murea fericit in bratele noastre
ne contopeam infrigurati
punte de chihlimbar peste mlastini
ne traversa
iubirea

ca si cum am fi fost prea usori
ca si cum am fi construit piatra cu piatra
al zecelea cer
al noualea nu mai era
de-ajuns