Vf. Moldoveanu se urcă
Doar cu întindere de ligament.
Altfel, nu l-ai cucerit.

Fiecare pas, un nou țăruș bătut în piciorul stâng,
Un apăsat „tu-ți morții mă-tii!”
Cu pieptul la un pas de țărână
Ca un Ion dornic să-și sărute pământul
Ce-i dă sens.
Și chingile rucsacului
Înfășcând trupul vlăguit precum
Funia ce leagă matelotul de catarg
În așteptarea sirenei.
Doar învingătorii pot renunța la victorie,
Doar eu am putut renunța
La atâta sudoare
Pentru acest petic de cer.
2544 m sub talpa bocancului meu. Uf!
Mai sus,
Chiloții uzi, inima pulsând nebună,
Vântul tăios,
Soarele
Și veșnicul Dumnezeu.
Capul,
Un cuib al gândurilor abia ieșite din ou
Și imediat prădate văzduhului.
Un amestec
De orgoliu, renunțare,
Dulce agonie,
Sinucidere,
Stare de poezie, contemplare
Și-un filigram de teamă
Înțepând sufletul...

Toți cei dragi ai tăi dispar din memorie,
La fel, dușmanii
Și fostele iubite.
Singura familie, cei care împart cu tine
Colțul ăla strâmt de stâncă.
Iar
Tăcerea te scuipă de atâtea ori încât
Ajungi parte din ea.
(Restul rămâne să descoperiți voi, în parte)


Da, am făcut poze.
Și, da, am uitat totul,
Doar întinderea de ligament a rămas
Și dorința de-a mai fi odată
Cuceritor.

(11-aug-2003)