pleoapa inimii
spălam împrejur
cu tristețea păsărilor
voiam să înșel ploaia
cu tăcerea respirând
prin deschizătura
cerului somnambul
nădejdea dar serile
cele mai multe
fără tine tulburau
la capătul chemării
răspântiile subțiri
ca apa în pumnii
nuferilor străini
brațele-mi așteptând
vântul deveniseră aripi
cineva îmi șoptise
că lestul planează
amintirile
cu goluri de aer
deasupra palmelor
împreunam îndesat
în buzunare pământul
pe care ai călcat
doar așa ca o întindere
străină de fluturi
porniți către Lună
într-o mare nevoie
de albastru
îți mai amintești cum
ne zâmbeau nopțile
toate deodată?