Atâtia dintre semeni nu prea stiu
ce sa înceapa-n zori cu suferinta.
Ei nu-si dau seama nici spre seara de prilejul
chemat sa-nalte mersul, cunostinta.

Suferinta poate fi întuneric, taciune în inima,
pe frunti albastru ger,
pe coapsa ea poate fi pecete arsa cu fier,
în bulgare de tarâna
o lacrima sau sâmbure de cer.

Nu mai calca pe pamânt
cine calca-n suferinta.
Ea schimba la fata argila, o schimba în duh
ce poate fi pipait, duios, cu stiinta.

Tata, carele esti si vei fi,
nu ne despoia, nu ne saraci,
nu alunga de pe tarâmuri orice suferinta.
Alunga pe aceea doar care destrama,
dar nu pe-aceea care întareste
fiinta-ntru fiinta.

Fa ca semenii nostri,
de la oameni la albine,
de la-nvingatori la biruiti,
de la-ncoronati la rastigniti, sa ia aminte
ca exista pretutindeni si aceasta suferinta,
pâna astazi si de-acum înainte
singura legatura între noi si tine.