Tremurând la fiecare adiere-a unui vânt
Frunza-i, sincer, speriată, dar se ține... de cuvânt,
C-a promis încă „din fașă”, pe când mugur creanga-a fost
Că va legăna o floare și-o să-i cânte pe de rost.

O omidă mătăsoasă ce-n culoare va transpare
Pe o aripă de flutur’ va poleniza iertare.
Flori de măr și flori de piersic în tornade se rotesc
Norii-s pieptănați de Soare, în cosițe se-mpletesc.

Prin semințe înnegrite fructul viața își ascunde,
Toamna se aruncă-n tumbe rostuind timpu-n secunde.
Răscolit de-a frunze-i șoapte și-a petalelor cortină,
Trunchiul înălțat la ceruri se afundă, iar, în tină.

Nu ’nainte de a-și face un inel pentru cunună:
El n-a părăsit pe nimeni, doar nu le-o cânta în strună!
Înmuind creanga-n albastru, îmbrâncit de amintiri,
Cadastrează orice astru, ce-i aruncă vagi priviri.

Doar în minte-i încolțește o ideie, poate bună:
Altă dată să le-arate dansul pașilor de Lună.