ploua precum din lumină secundele înțelepților
dacă aș fi știut în calme regăsiri de sine
fără nici un drept rostogolite de lume
restul drumurilor le-aș fi lăsat deșirate în palmele frunzelor
nopțile purtau din casă în casă anotimpuri second hand
și deschideau la scriere doar viețile cu umbre
ce știau respira imperii prin tulpini de bambus
cineva alerga după detalii cu mere adăpostite la sân
ca mărinimie, mi-am zis: Doamne, stelele nu-și mai amintesc
de mine... și aveam atâtea ierburi cosite de amurguri
pentru singurătăți încât ferestrele mi se scurgeau verzi
din mâinile întinse dezbrăcau de trecut doar toamna
îmi mai țineau de iubire trestii pășind ușor să nu doară
pe-o rază ce lega mările între ele și întotdeauna la două mâini
câștiga mereu destinul un pot cu privirile tale așternute în urmă
și rechemate la sfatul bătrânilor cu zboruri fărâmițate,
neterminate degetele noastre poduri de flori…