Când ploaia stresantă își judecă apa
Și-un soare ironic se-ascunde în nori,
Dreptul la raze ne-ntunecă soarta
Și pe scena vieții suntem incolori.

Când infinitul sobru ne plânge mărginirea
Și nu putem a crede că suntem imorali,
Ne-ncununăm cu mituri si proclamăm iubirea
Ca ideal al nostru, să nu părem banali.

Și viața ne întrece în drum spre nemurire,
Destinul ne privește, purtându-ne-n hazard,
Pământul e sătul de-atâta omenire,
Iar nouă ne-a rămas al plânsului stindard