Noaptea șade la taclale
cu luceferii și luna,
îngânând încet în somnu-i
doarme liniștit Natura.

Pe la mine, moșul Ene
n-a trecut să mă salute
și tot stau, cercând degeaba
să n-aud vocile-mi mute.

Mult prea multe întrebări
vin ca somnul să-mi alunge;
neputând să știe totul,
sufletu-mi în noapte plânge.

Lacrimile sale albastre
sunt tot gânduri nemiloase;
‘geaba ochii mei așteaptă
vreun semn, privind la astre.

Doarme bunul Dumnezeu,
n-are timp să mă asculte;
somnul Lui – nesomnul meu
îl sporește și-l ascute.

Și tot stau, cercând zadarnic
să-L trezesc și să-I vorbesc
și să aflu astfel totul
din cuvântul Său ceresc.

Doarme Marele și Bunul
și eu cerc la nesfârșit
să-I grăiesc și să mă mântui...
Și mi-e teamă c-a murit!