El mi-a rãspuns cu dezinvolturã:
- Omul.
ªi atunci am sãrit de pe stâncã.
Vã spun,
orbul vede pe dinãuntru
pentru el nimic nu se întâmplã
ci totul e în prag de întâmplare ;
ªtie cã a fi nu se poate contempla
întrucât însãºi contemplarea în sine
e o altã formã de-a verbului.

El vede de undeva dintre
Canopus ºi Jupiter
clipind pleoapele gãurilor negre;
mersul sãu nu e altceva decât
starea de repaus faþã de tot,
el nu ºtie de simetria cifrei doi
deºi nu o are
precum nici de cea a lui trei
deºi pe aceasta o are.
Trei picioare, trei mâini
trei urechi, trei ochi
orbirea îi este,

Lipsa vederii în din afarã
îi dã totul în plus cu unu nevãzut
cu unu pe dinãuntru
care totuºi nu se reduce cu cel vãzut
întrucat cifrele sunt paralele.
Orbul e mai mare sau egal cu totul.

El mi-a rãspuns atât de firesc:
- Omul.
ªi atunci am sãrit de pe stâncã,
eu ºtiu de ce, doar eu,
vouã n-am sã vã spun, nu,
decât un singur lucru,

orbul vede pe dinãuntru.