A apărut așadar, așteptată, o cărămidă de versuri piezișe, zidită plutitor pe multe râuri de sânge
reînvățase înmulțirea cu două sau trei hohotiri și îi era acum extrem antipatic îngerul care-ncepuse a plânge,
de acolo, din sângele încă plutind își luase culoarea, avea roșu închis pe la colțuri și mult roșu de buze
luneca printre stele de-o noapte, spre Calea Lactee, peste maluri tânguite bântuite de feline, confuze
eu sau el sau noi toți, o armată, mergeam în urma globulelor, globulele roșii care i se vânduseră ei toate, în rate,
material avid de hrănitoare lichide, poros, avea cărămida de versuri prea albe lucioase și preambalate,
mă izbea cu muchia în ochi cărămida, pe mine, umil, ce-mi purtam fruntea plecată spre mângâiere,
îi auzeam sorbitul de sânge cu imagini din rană și plescăitul de imensă și mult prea optimistă plăcere,
iar pentru mine, fost robul ei, începuse anagramarea, sunetele se reașezau în culcușuri și începeam să lipsesc de la împărțeală,
ma rasfirasem prea mult printre râurile de sânge și nu mai puteam fi strâns, coagulat, într-o alveolă din zid, în grijulia așezare săptămânală,
pe când cărămida de versuri plutea circular prin memoria cărnii, pândind istovirea globulelor și curgerea lor fatală, finală…