M-ascund, să nu-mi vedeți urâțenia,
Suflet hâd, bântuit de păcate,
M-a depășit demult vremea
Când sângeram în nopțile turbate
De viscole și gemete de mumă
Plângându-și fiii. Câtă ură purtam în mine
În câte nopți fără lună
Căutam să-mi ascund neputința în humă.
Putrezit de amintiri ce-ntinează păcatul
Imi port leșul prin lume,
Las în urmă iar satul
Unde tigva-mi nebună urlă mii de poeme,
Cadavre colcăind de adormite blesteme,
Cimitir de așteptări, de dorințe, de vise...
Eu cunosc sentimente de oameni dezise
În sicriu stau. Nu privesc, nu vorbesc
Dar cu toate acestea trăiesc.
Sunt mai viu decât toți,
Dacă-aș vrea aș fi zeu,
Gloată multă de netoți
Asta-s eu!