Moartea era o scrisoare pierdută,
o scrisoare cu adrisantul
necunoscut. Eu eram adrisantul.
Eu, cel ascuns în noaptea cuvintelor pure,
nerostite încă.
Asemenea unei cîrtițe disperate,
ocupasem abuziv, fără forme legale,
un întreg palier de-ntuneric;
harnic miner, mă lăfăiam singur
pe orizontul săpat în trupul pofticios
al himerei; vegetam; mă visam iar
tînăr și ferice. Te visam.

Cum îngerii se ascund în lumină,
eu mă ascunsesem în jilavul culcuș
al ratării.

Îmbrăcat în cartoane, în ambalaje,
hăituit de portărei, ca un vînat de lux,
mă împrietenisem cu moartea,
singura instituție care-mi promisese
o protecție reală.

Mă simțeam, după atîția ani, liber!
Mă-nghesuiam de-acum,
începusem să prind curaj,
să-mi dau coate cu devoratorii de aurolac,
cu devoratorii de publicitate,
cu trepădușii, cu îngerii triști, trași
pe linie moartă.
Visam că mă uitaseră toți portăreii primăriei,
propovăduitorii Luminii, cei care voiau
să mă salveze cu sila,
îngerii cei buni și păzitori.

Cînd viața se va scurge din fragilul
trup al acestei iluzii,
voi începe și eu, în sfîrșit,
să trăiesc pe cont propriu.
Sau să mor.