În palatul de rubin
Al sufletului meu,
Mai există doar un chin:
De-a nu iubi mereu!

Cutia adormită de splendori
Nu știe ce dorește,
Dar mereu se tocmește
Pentru căutare de noi valori!

-Cine ești tu, dulce lumină
La care vocea mea se-nchină?
Eu sunt iubirea vecinică
Ce va împle a ta inimă!

-Nu, nu doresc acest sfârșit
Pe care vrei să mi-l impui.
Ci, spune-mi dar cu ce-am greșit
E vina mea, e-a nimănui?

-Bineînțeles că tu ai fost
Cea care m-ai vrăjit,
Cred că doar cu-un clipit
Doar m-ai crezut un prost?

-Iar tu, fluturaș de-argint viu,
Pe cine reprezinți cu chiu
Cu vai pe-a mea cărare
De nu-mi dai împăcare?

-Cum cine sunt? Îs dorul tău
De iubire, uitat.
Sufletul tău a fost un hău
Când eu m-am strămutat!

-Așadar, visul meu drag,
Care cade peste prag,
De-a mă-ndrăgosti mereu
Vino în sufletul meu!

Haide și nu mai pleca
În subconștientul negru
Ce nu-l mai pot controla
Că nu mai este integru!