Pe umărul drept,
cicatricea peceții Amorfeului,
durea
ca o rană vie
în dogoarea dănțuitoare a sorilor
necruțători cu mine,
scribul sortit lavrei ca unui sarcofag,
Tu mergeai ușor...
Îți priveam gleznele - lujeri felini,
și mă gîndeam la zilele
și nopțile
cînd nu vei mai putea fi cu mine,
cînd te voi pierde... fiică a văzduhului...
Eliberată de robia simbolurlor... ca de o crisalidă a morții.
Am oftat scuturîndu-mi nervos gîndurile,
Și m-ai simțit...
ah, puterile tale, Celiadhee!...
Mustrător mi-ai acoperit pecetea cu degetele...
Răsfirînd umbrele legamîntului
Pe care îl călcam împreună:
„Crezi că s-a meritat să dai totul?”
„..pentru o clipă de fericire?”
„Sau pentru o clipă de adevăr?”
ai intrebat prividu-mă în ochi.
„..ce vorbe mari... pentru niște fugari ai Empireului.”
„..ce vorbe mari..” ecoul Labirinthiei...
Spinii nerăspunsurilor au rămas însă în mine
mai adînc
decît spinii pustiei...
... În seara aceea,
ne-am evitat privirile...