Mă îmbrăcasem într-o piele roasă de carii,
diminețile fragede mă scuipau din gingii,
imprimeu de copite aveam pe obraji, telegarii
noilor vremi mă călcau în orbitele goale, sălcii.

Nisipul pașilor tăi împietrise din nou în clepsidră,
secundele noastre se învârteau peste-un prea întors fus,
aveam unghii pe buze și colții albaștri de hidră,
lăsați ca pe borne în sângeriul apus.

Uite aici de o grindă mi se spânzurase un înger,
se mai cunoaște urma tulbure-a zbaterii lui,
îi schimbasei aripile numai pe un greoi, umplut uger
cu pământ și cu lapte de zbor amărui.

Mai încolo, în colț, s-a spart rău cărămida,
unde prea trupuri eram și izbisem în zid,
eu fost Vasiliscul, tu încă Aspida,
încleștați în veninuri, mângâiați de acid.

La sfârșit, lângă poarta uitată întredeschisă,
pe sub bolta unde speranțe mureau răstignite
mai plutea doar un plic, ca o frunză uscată, încinsă,
ascunzând suferințele noastre închipuite.

Mă-nvelea ca o piele mantia roasă de carii,
dar sub ea îmbrăcasem armura de fiare forjate,
de la macazele vremilor noi cumpărasem acarii,
iar de la tine doar rația de libertate.