Iubitul meu, în spumă de cascadă,
În brațe tu mă ții,
Sărutul iubirii, din nou ne-atinge gura,
Iar apa vie de izvor, ne-adapă setea,
De dragostea, de care și dincolo de moarte,
O să-mi fie dor.

Privesc la tine pe furiÈ™,
Și ochii ți-i confund cu cerul,
Iar râsul sănătos, la glume spuse,
Ce în cascade îl reverși,
Trimite în vârf de munte,
Bucuria iubirii, cu ecoul.

Ne umple dragostea, trupul de plăcere,
Ne umple muntele, pieptul de aer și nesaț,
Ne spală roua ierbii, și frunzele pădurii,
Picioarele desculțe și păcatele,
De care suntem, atât de vinovați.

Dar timpul trece ca nebunul,
Și soarele uimit, de-a noastră fericire,
Ne lasă-n pace,
Și după nori se-ascunde,
Mirat și el, de câte și mai câte,
Jos pe pământ vede.

Din vatră încă încinsă,
Se înălță, un subțire fir de fum,
Mirosul de lemne arse încă ne îmbătă,
Ne pare rău, de tot ce-n jur trebuie să lăsăm,
De munți, de fluturi, de flori,
De susur de izvor, de liniște,
Sau de țipăt, de păsări în zbor,
Și de amintirea minunatei zile de vară,
Ce în suflet, și-a mai lăsat o amprentă
Perlă pentru a inimii mele comori.

10–08-2001