mi-am așezat oasele albe
pe piatra spartă de moară
ca un altar vinovat de tăcere
unul cîte unul
o incomensurabilă povară
le-am lăsat să se scurgă de așteptare
de ploi, de speranțe
de lutul fățărniciei, de ultima întrebare
și am săpat în ele cuvintele aspre
nerostitele rugăciuni ale îndoielii
iubirile de sine
ca niște ape negre de fum
și blestemele căutării de început
am pus peste ele untdelemn și aloe și sare
le-am crestat capetele cu un semn
pentru toate aducerile-aminte
pentru nefăcutele fapte de milă
și pentru nesomn
am lăsat să le bată vîntul cu neputința zborului
am hăulit peste ele răstignire de cuget
am plîns cîntecul născătoarelor
am cîntat zămislirea lacrimilor
și am strigat către Tine
să vii
să le faci Înviere...