Mă duc, iubita mea, plec în armată,
în colbul nopții nu mai prind himere,
dă-mi insomnii să-mi pun, ca genunchiere,
în trista gardă ce de-acum m-așteaptă.

Sărută-mă să uit dorul de mură,
pe buze să-mi crestezi ultima noapte
și doar în zori, cu dinți prelinși în lapte,
să mă predai, cerșind fulgerătură.

Eu plec, iubita mea, mă duc la oaste,
prinde-mi la gât năframa ta de lacrimi,
să îmi săreze-adanc rana din patimi
și să-mi ascundă rău crescute coaste.

Presară-mi flori, uscate-n noptieră,
peste bocancii dornici de ocluzii,
percuții de asfalt, lovind iluzii,
să-nfig de mâine in bandulieră.

Deschide ușa-n drum de cătănie,
iubita mea, imprimă pe valiză,
prin palma ta, o dungă concluzivă,
din harta vieții dăruite mie.

Nu mă lăsa, de-acum, prin poligoane,
mai prinde-mă odată-n fine laturi,
doar tuburi de cartușe, între paturi,
de mâine le voi atârna, icoane.

Acum eu plec, iubito, țipă-n gară
sirenele, de roți încet călcate,
îmbracă-mă în rujul de o noapte
și-n cantece de-ambrozie amară.

Pune-mi de vrăji o haină nepurtată
și ia-ți și tu de-acum cernite voaluri,
ne-om regăsi, transcendental, prin ramuri.
Mă duc, iubita mea, plec în armată...