ca un câine hămesit spre proprii creieri
își rostogoli carnea uscată prin ochii tuberculoși
întrebându-se cât de departe poate pătrunde în acest cuib de hiene

paralizat dădu drumul luminii peste nebunia uitării
crezu că nu mai e nimic dar noi viermi creșteau din viscere
prea mari pentru a nu-i sângera spaima
toți surâdeau cinic și-i umpleau rănile cu păcură
dezgolind frigul puturos din subterane

nimeni nu respiră împins cu cuțitul pe la spate
de eul călău se face tot mai iarnă tot mai noapte
pe culoarul cu pereții desenați în blesteme