Și strigam atunci din toate celulele: iacă
sufletul meu nu mai suportă dulceața
poverii tale. Ochii n-or să mai petreacă
potecile moi ce dispar fără rost, dimineața.

Sub tălpile noastre cuvintele mari plâng încet
își rotesc grațios miezul înainte să moară.
Păianjenul meu fermecat are timp berechet
să-mi înfășoare gândul într-o pânză ușoară.

Îmi apar tresele mușcăturilor tale pe umăr
- eu, generalul tuturor armatelor din lume învinse -
Între timp toate bubele coapte-am să le număr
distilate în lacrimi pe rănile mele nelinse.