*
F armec ars în lut și miere,
E den răcorit cu jar,
M irodenie și fiere,
E lixir și alb de var.
I ar ești lacăt și ești cheie.
E u, ce sunt atunci, FEMEIE?
*
Pluteam indezirabili prin lumi cu fum și îngeri,
visând că aripi dalbe ne-ar fi crescut din umeri,
eu rar crezând în volte, tu vag știind să numeri
întoarcerile nopții prin scânteieri de patimi.
*
În zilele de iarnă cu primăveri pe buze,
rar mă sculptai în ramuri cu dor strigat de frunze
iertându-mi iar greșeala, tu dulce rădăcină
că te-am fixat de glie, să izvorăști lumină.
*
Acum cad, deși mi-au crescut aripi
din inima ta,
ard, chiar de-ai lăsat lacrimi s-acopere
vulcanice răni,
mor și învii lângă statuile noastre
în formă de stea
inutil arestate în zilnice vămi.
*
Atât,
atât cât am,
e lumea mea, de cânt străină,
atât,
nici nu mai plâng
ninsori de gând și praf din lună,
atât,
atât mai simt,
cum mă cuprind și-mi fac arsură
mâinile tale.