N-am murit, dar am trecut pe-acolo
și oasele mele v-au îmbrățișat
cu tam-tamuri de calciu și flori,
v-am cîntat din fluierul piciorului
nocturna bucium cu jale memento mori
Decebalus per Scorilo,
v-am iubit cu ochi păgîni Mihai de la Ipotești,
nici el n-a murit,
îmi umblă prin călcîiul lui Achil seară de seară,
îmi frunzărește memoria între două insomnii,
eu îi fur sîngele și-l îmbrac în ferigi,
îi smulg somnul hermetic și-l biocurent în beznă.

Cum, Doamne, sîntem vii pe pămîntul viilor,
cum, printre Suflete moarte? Cum, Gogol,
cum, Polul Nord, pustiuri nenumărate
și deasupra stelele ca niște strigoaie,
dedesubt mușuroaie.
N-am murit, dar am trecut pe-acolo,
m-a pătruns ceva pe dinăuntru,
o simfonie beată-criță, un amore dramatico,
nitroglicerină sub unghii
gata să mă stare de agregare, gata cu mine!
Dar am supra-pus-viețuit,
dar am supra-ceea-ce-sînt:
gură de aur, metaforă între două limbi,
tăcere interimară,
mîini lascive îmbrățișîndu-vă,
genunchi tandri mediu rural,
găvan plin de salto-mortale.

Și încă mai vremuiesc printre voi,
muchachos de 99 de ani,
încă mă mai tinctură pe răni,
ochi pentru ochi, axon pentru axon.
E frumos pe lume, nu mă dau,
mă duc la Acapulco să mă nălucă la geam,
că mi-e zborul stingere și plînsul neplîngere
de tine-s îndepărtare floarea mea că cin' te are,
stil antecedent, pruncă eram și heruvim,
dar iată-mă năgîț primavaratic gata să vă cînt pe viu
cealaltă jumatate de poezie.