Orice, în afară de poet!

La marginea prăpastiei cuiva
Poate să rămână ori vreun anotimp preferat,
Ori vreo mansardă cu vederea spre mare,
Primul sau ultimul sărut,
Un copil din floarea altcuiva
Un președinte asasinat,
Dar niciodată un poet!
Cineva a vrut să lase acolo
Un sâmbure de inimă...
Dar l-a-nghițit de teamă
Că tot s-ar fi găsit careva
Să-l calce în picioare...
Și când să cadă,
Simți înăuntru inima cu ramurile
Ieșite prin plămâni,
Prin ochi, agățându-se
De marginea prăpastiei...
Omul a început să țipe-n versuri personale...
Și-n acea zvâcnire de cronometru,
Poetul a gustat prăpastia cu toată ființa.