Carpe... ce?

Luptă descărnată de arme,
O luptă a foamei de viitor:
Trăim încorsetați în visuri,
Suntem o specie de idealuri,
Avem coloana vertebrală un Scop.

Ne ține mereu pe linia de plutire
Teama că nu am făcut atâta cât puteam,
Pentru ca să fim liniștiți.
Că ne-am împlinit
Datoria.

Oare e bine așa?
Să vrem mereu ceva?
Să căutăm mereu ceva?
Să alergăm mereu ceva?
O fi bine să cheltuim conturi grase de ani,
Achitând în avans
Asigurarea pentru ceva ce nu vom avea niciodată?

Și copiii noștri mor
Înaintea noastră,
Și nici ei nu sunt fericiți.
I-am învățat ce înseamnă responsabilitatea,
Ce înseamnă datoria
Față de lume…
Datoria față de ei
Cine are să îi învețe?

Dar… o fi oare adevărat
Că dacă toți din jurul meu sunt fericiți,
Sunt și eu fericit?

Păi de ce asta?
Când lor nu le pasă de mine?
De ce?
Când ei nici nu mă observă?
Pentru ei Fericirea e o stare de fapt,
Nu o luptă
Ca pentru mine.
Trăiesc ei mai bine ca mine?
Sau nu trăiesc eu
Deloc?
26.03.2004