Iubirea mă ucide sau moartea mă iubește…
Nici nu-ți mai știu surâsul, nefericirea mea,
Privesc prin somn la tine pe când pustiul crește,
Viclene seri pedeapsa-mi coboară dintr-o stea.

Destin schilod, amarul ți l-aș sorbi cu sete
De pui într-însul smirnă, tămâie și venin,
Aroma lui păgână tremurător să-mbete
Iubiri ucigătoare și dorul meu străin.

Nu pot să mor la noapte și nu mai pot iubi
Că am murit tăcută în anul care-a fost
Cu tine porți un suflet fără măcar să știi,
Ce liniște e-n noapte când moartea n-are rost!

Nu e nimic în noi, nici moarte, nici iubire,
În soarta noastră plouă cu dulci singurătăți.
Te mai aștept să-mi urli în vis, nefericire,
Să vii cu palme ude și-un măr în jumătăți.

Nu pot să-mi iert nici moartea, nici dragostea ratată,
Păcate neuitate se-adună la soroc.
Ce nebunie blândă mă bântuie furată,
Ce veșnice blesteme rotește-al vieții scoc?

Să mor aș vrea, dar moartea nu știe să mă ia…
Iubirea e un cântec gonit din noi, străine.
Să vii din nou la noapte, nefericirea mea,
Nu te alung, mi-e mult prea dor de tine!