Odata... pe umarul meu.


Odata,
Ai fost pe umarul meu,
Si-ti odihneai picioarele gandurilor, potcovite cu plumb;
Imi spuneai,
Povesti despre dragoni chinuiti in lanturile amintirilor,
Si adormeai, cu capul aplecat, plangand...

Visai,
La poieni albastre si la inorogi neastamparati,
Si-ti ghemuiai galopul asurzitor,
Printre zgomotele buzelor mele, imune la sarut,
Mangaiai fiecare secunda,
Si te prefaceai ca somnul care te-a coplesit, nu te-a durut...

Cand te trezeai,
Ultima ta lacrima, curgea,
Si batatorea drumul spre o noua zi in paradis,
Lasa in urma, troiene bogate de flori,
Si urme de picioare tinere, desculte,
Pe care le-am urmat cand te-am cautat si nu te-am mai gasit...

Odata,
Ai fost pe umarul meu,
Dar ti-ai luat zborul spre stelele din cel mai simplu univers,
N-ai spus nimic cand ai plecat,
Insa mi-ai lasat umarul naiv,
Inlacrimat de vina, si de parfumul tau... nesters.