Să mă legeni fără să-mi cânți,
din ce în ce mai tare,
până când brațele vor agăța norii,
părul meu va împleti sălcii,
dinții vor mușca pământul,
ochii îmi vor ghici soarta în palmă...

Din ce în ce mai tare,
până când vântul furtună va fi,
copacii fum peste pădurea vatră,
până când cerul rupt se va îneca
în marea moartă iar eu, pescar nebun,
voi aduna petec cu petec de albastru...

Din ce în ce mai tare,
până când lacrimile mele, nil vor fi,
vor rupe deșertul în două,
iar aburii mei vor face nori,
vor acoperi soarele Egiptului,
cu șerpi va ploua, fără să-mi cânți...

Mai tare, mai tare,
până când nu voi mai vedea iriși,
se vor usca plantele de leac,
caișii vor face coarne,
din ele vom construi castele de nisip
pentru bucuria copiilor pistruiați...

Așa că leagănă-mă tare,
din ce în ce mai tare,
mai tare, mai tare,
până când voi striga că doare,
dar să nu te oprești,
până la urmă cineva se va bucura...