erau zorii unei primăveri aburinde
cînd sugeam creștinește miezul fondant
al lucrurilor simple (încă fără nume)
urma căderea naivă într-o cumințenie indigestă
așa cum deschiderea brațelor
părea o atitudine bine temperată
și gratuită a libertății asumate
ne potriveam apoi gesturile într-o încleștare
a coastelor
alcătuiam o cușcă faraday prin care
speram să nu pătrundă hemoragia străzilor
calculam în gînd valoarea unei moșteniri muribunde
și uneori tălmăceam spaimele clopotelor fără limbă
cînd
din curiozitate epistemică
suflam cuvinte magice
deasupra sării presărate pe coada nălucilor dintre noi
mai rămîne să ne vindecăm împreună rănile
semnate cu dinții tociți
ai nopților
fără vise

pe urmă…