I
Glasul păsării nu era glas,
ci durere;
chipul păsării
nu era chip,
ci părere;
cuibul păsării
nici o avere
nu-l putea umple
ca sufletul lui.


De glas năucit
alerga smintit;
de chip fermecat
se oprea speriat
în miez de pădure;
voi atunci să fure
pasărea mică.
ciufulită
și ciudată,
cu pene smulse,
hăituită,
sîngerată,
și s-o ascundă
la sînul lui.

Sălbatică, rece, umbroasă
pădurea-l zgăria nemiloasă;
la ea cînd s-ajungă mai deasă
pădurea mai rea se făcea.

-Copile, du-te aiurea!
șoptea dușmănoasă pădurea.
-Băiete, du-te, mă lasă,
cîntarea mea-i dureroasă
și pasărea îl alunga.

Dar fătul ieșit din poveste
prindea acuma de veste
că singurul glas din pădure
pe care voise să-l fure
plîngea în inima lui.

II
-Uite-o, nu-i,
hîd chicotește pădurea;
el tehui
umblă cu gîndul aiurea
în dorul lui.

-Stai cu mine,
minune cu glas tînguios.
Fără tine
mi-e sufletul gol și umbros.

Și chinul lui
nu-i geamăt
în visuri de noapte,
nu-i freamăt
în vorbe și șoapte,
e doar un cui
în inimă
pînă la floare
vîrît cu ger și dogoare
și răsucit.

-Prinț neiubit,
să fugi de-a mea suferință,
eu nu sînt minune,
ci ființă
gonită de vînturi aiurea.

-Iubire spui?!
icnea ca o hîrcă pădurea,
-I-arăt eu lui!

Ce scorburi de duh răscolesște,
ce vorbe de vreascuri stîrnește
în calea lui.

În țipăt de buhă și moarte
viteaz el trece prin noapte
ca un bărbat
cu pieptul brăzdat de furtună
urlă turbat,
chemînd prin pădurea nebună
iubirea lui.

III

Se crapă de ziuă-n pădure,
iar prințul dornic să fure
o pasăre cum alta nu-i,
zace buimac,
sleit de umblet și chin
și-orice copac
cu mii de ochi de venin
sporește amarul lui.

Timpu-mpietrit de durere
schimbă furtuna-n tăcere,
dar pieptul lui
ba-i tropot fără copită,
ba-i pasăre care palpită
în strîmt hotar;
și-n jale ce-l copleșește
n-are habar
că inima care zvîcnește
nu e a lui.

Ci poate nebună
de dor a fugit
din piept hai hui
și prin furtună
o pasăre s-a cuibărit
sub haina lui.

E inimă
sau e părere,
e rană
fără durere
e singura lui avere
-iubita lui.


©Elena Malec, București 19-20 oct. 1982