Intr-un pod uitat de vremuri, batut de vanturi si ploi
Sade un copil uitat, de lume,parinti si noi
Cu-n carbune luat din soba, el vrea ca pe-o foaie gri
Sa schiteze-o alta lume, muzica, sau poezii

Vrea sa scrie-o melodie, ce sufletul sa-i aline
Insa notele sunt strambe, surde, de greseli pline
Si tot sterge, sterge, sterge si mereu el corecteaza
Iar paienjenii din coltzuri curiosi stau si il vegheaza

Vrea sa faca un portret, chip luminos si blajin
Insa din linii apare unul batran si hain
Degeaba vrea sa imblanzeasca ale chipului contururi
Ele-s aspre si taioase si raman asa de-a pururi

Dar, deodata, se opreste... carbunele il azvarle
Rupe si foaia si parca-n acel pod ar vrea sa urle
Caci in fata el zareste, printr-o fereastra ovala
Un alt pod, o alta casa, care insa nu e goala

Un alt pod, fara de praf, care e plin cu copii,
Veselie, tinerete, si mii de-alte bucurii
Copii ce nu cunosc frica de paienjeni, praf, durerea
Canta, picteaza, creeaza, veseli, stiu ce-i fericirea

Dar iata ca deodata un clinchet zglobiu se aude
Din clinchet devine ropot, foaia incepe sa se ude
Si pe foaia gri acuma notele nu mai sunt strambe
Chipul nu mai e din linii, ci este blajin, din curbe

Un corb negru ii aduce copilului iar carbune
Iar acesta brusc incearca foile sa isi adune
Si zambeste, deseneaza, lacrimi calde-i curg pe fata
Notele sunt iara strambe, chipul parca-i desenat din ata
Tot picteaza, el, mereu... loc nu-si gaseste in viata