Avionul a decolat la ora 19.20.

Acum este miezul nopții și îi văd aripa la fereastră.

Camera mea s-a înălțat deasupra orașului.

La rândul lui, el mă așteaptă.

Nu s-a obișnuit cu ideea că rămân sub nori :

ce zbor e acesta fără mine?

Pilotul îmi face semne disperate să urc,

îmi aruncă frânghii, vise din cer,

eu îi trimit bezele.

Dopul de la șampania pe care o destup

e maneta secretă a bordului meu.

Vom face împreună revelionul

undeva între cer și pământ.



Eu nu am plecat, și totuși la ora asta traversez oceanul,

vin încontinuu spre tine

având grijă să nu mă apropii prea mult ca să tot vin,

având grijă să mă prăbușesc mereu pentru ca tu să mă salvezi.

Nu contează oceanul care ne desparte, ci felul în care îl bem.



Și așa, peste șampaniile și prăbușirile mele,

a sosit iarna.

Eu devin, ca toate animalele, albă,

albă ca tristețea și ca fericirea,

incertă ca soarele în decembrie

care își strecoară raze viclene printr-o femeie de zăpadă,

un înger fondant care va zbura în el

punct negru în zare abandonându-și umbra.