O siluetă ce pășește ușor prin oceanul nesfârșit cald și verde
Ea nu merge, ea nu plutește, ea cu picioarele în pământul ravăn se perde
Și corpu-i mlădios în lumina lunii cu un fag se confundă,
Mișcările-i ca un foșnet sunt, subtil întrerup liniștea profundă.

Vântul unduindu-i pletele dese compune-o simfonie complicată
Mersul îi este un dans cu o coregrafie de lume uitată…
Doamna pădurii, aristocrată și mândră și respectată- odată
Tristă privește pe culmea delului morții umilă, încovoiată.

În zorii ce-i udară pielea brăzdată de timp și ploi și-amintiri,
Ea stă ca o statuie de cristal verde în câmpul plin de martiri.
Toți cei dragi stau acum sub picioarele-i înrădăcinate
Și lupta, inevitabila-i distrugere, vor veni îndată.

Un sunet aproape imperceptibil, ca un zumzet din vremui ferice
Distruge liniștea mormâtală și-ntrerupe cântul unei rândunice.
Privind cum se apropie poporul cu sânge cald și vișiniu,
Ochii îi lăcrimează și de sub ochi îi cade un picur maroniu.

Ea fuge prin iarba moale și rece, ea ajunge la râu;
Lacrimile-i curg șuvoi, tremurul nu și-l poate ține-n frâu;
Un covor de frunze aurii, arămii, la picioarele ei apare,
Scuturând neîncetat din capu-i falnic, ea dureros de încet moare.

Gheare de oțel se înfing în inima-i slăbită, fragilă.
Așteptând calmul morții să o ia ea așteaptă umilă;
Un ultim strigăt îi scapă din gâtleju-i uscat,
Ultima-i imagine fiind un corb în aerul uscat.