este un arhitect
la marginea sufletului meu
cu o inimă roșie în care pulsează
orașul construit de el
cu fiecare stradă în plus, intersecție,
decibelii aritmiei
își cască ireversibil craterele

atunci inima lui înflorește
ca o flacără din piept
și tulbură vămile Cerului

– unii mai vorbesc pe la colțuri
de ritualuri vechi
ascunse profanilor
ce decorează penumbra memoriei –
dar el obișnuia să se îmbete
îndărătnic cu viață
între două călătorii dus-întors

mulți spun c-a plecat
fără bagaje, temporar,
doar cu visele
pe el,
într-o zi de toamnă...

din loc în loc
Dumnezeu zidește
catedrale din sare și cenușă
semn că un pelerin
se pierde-n lume
fără să-și plece privirile

un arhitect plânge
la marginea sufletului meu...