și’mi spuneai că trebuie să-mi pun inima în ghilimele
eu îțî șopteam că nu mi-ar ajunge tone
să-mi acopăr poezia.

privită de ochi pleonastici
în care n-am știut să citesc
cînd eram mică
și nici să scriu nu puteam
cu mâinile rupte
două păpuși independente
acționând ritmic în vorbele
mamei mele de ființă
ascultătoare ce sunt.

tu nu poți iubi de două ori.
eu încerc să trec peste asta.
dar dragostea ta se înfășoara pe gleznele mele
puternice lanțuri zornăindu-mi neputiința.
de ce te-ai oprit?
mai aveai ceva de spus.
aveam pe undeva o zi trăită de două ori
cu aceeași pasiune.

ca un refren deja-vù înghițit în mine
ca o lacrimă trecută nevăzută pe ochiul tău stâng.
pana timpului se scrie însăși îngropată în sine.
în sinele ei, și al meu.
(fără să vreau, fără să știți
fără să știu, fără să vreți)
de mi-aș putea dezlipi ochii de pe toate cuvintele
de mi-aș struni uitarea să curgă peste aceste clipe
mi-aș aduce poate aminte
că am mai trăit odată.

am căutat bezmetic cuvintele.
și le-am găsit în vorbele mele
dintr-un alt timp
și-apoi am stat pe maluri
de unde stâncile roase de-atâtea rânduri
nu mai știau să se-ntoarcă în mare
și mi-am zis:
la ce bun?